Oh, sweet surrender

15 August 2011

7 ani, 5 luni şi 25 zile…atât aveam când am păşit pentru întâia oară preşul multicolor al şcolii din cartier..Toamna se instalase cât să anunţe prezenţa, nici mai mult, nici mai puţin..Frunze sedentare se strecurau tiptil şi haotic spre atingerea aleii umede, pe care domneau încă urmele de cretă..Băncile din parc şi-au pierdut adepţii de altădată, iar soarele şi-a consumat sclipiciul când a făcut inventarul lunar..Copii îmbujoraţi şi juliţi în genunchi, impacientaţi şi rotofei începeau astăzi o nouă etapă în dezvoltarea lor..Maşinuţele Burago deveneau acum “liniile şi bastonaşele” zugrăvite pe un caiet tip2, cu abţibild şi copertă din desenele animate de pe Cartoon Network..

Acasă la familia Roncea se desfăşura parcă ritualul de pregătire al distinsei domnişoare care devenea în sfârşit “mare”.. Pitită după frigider, o mogâldeaţă de fată, ciufulită, cu gulerul strâmb şi cu o singură şosetă în picioare imortaliza imaginea unei mame mândre, uimită de trecerea fără pauze a timpului..Aşezat pe fotoliu, tatăl încerca să îşi menţină statutul de bărbat care nu schiţează niciun gest ce i-ar fi putut trăda emotivitatea..În sufletul meu invada schimbarea, ceva ce era diferit în esenţă, însă nu percepeam în ce fel anume..Ştiam doar că e ALTFEL..şi îmi era de ajuns..
Un moment de nostalgie mă aduce înapoi în culmile prezentului..Puţin încruntată, încă buimăcită şi agitată, îmbrac uniforma în carouri, care ştiam că mă va insoţi mulţi ani de-acum încolo.. Rămân iar cu privirea pierdută, rătăcită undeva printr-un colţ de “Pădure adormită” cu pitici şi conduri, cu “Medeleni” şi scufiţe..”Dora! Eşti gata?”..Eu sunt Dora..Eu nu eram gata…
Vântul ştrengar îşi exersa “mersul piticului” în bătaia acută de ceas, atingându-mi suav eşarfa roşie..Părul meu drept era acum prins în două codiţe, lăsate să cadă suav pe umeri..Mă simţeam de-a dreptul importantă, mă simţeam centru de cerc, pentru că ştiam că ziua asta era a mea şi nu aveam nevoie de fanfară să o anunţ..
Intru în clasă..Mii de priviri mă scanează din cap până-n picioare, mii de perechi de ochi curioşi şi puşi pe şotii se străduiau să mă asocieze cu un personaj de carte..În lumea asta de dinăuntru, eram toţi nişte file din poveste dintr-o ladă cu jucării..Uşa nu era altceva decât scorbura spre “Ţara minunilor”, unde oricine avea dreptul să fie Alice..Tabla de pe perete era locul unde ne desenam flori şi case fără acoperiş, copaci strâmbi şi inimioare însăgetate..Cu toate astea, înţelegeam că această încăpere va fi graniţa dintre inocenţă şi iniţierea procesului de maturitate..înţelegeam că locul ocupat în bancă va înceta să fie leagănul din parc, închiriat acum de alţii..
Mai mult împinsă de la spate, îmi fac curaj şi avansez spre cei 28 de învăţăcei care aşteptau cu sufletul la gură să înceapă ceremonia..Doar nr.29 stătea timid lângă fereastră, puţin dezorientat şi serios, uşor arogant şi misterios..Mă apropii temător de el, sfios şi mă prezint, aşa cum am fost învăţată: “Pe mine mă cheamă Teodora! Pe tine cum te cheamă?”..pauză..Enervată, fac un stânga-mprejur şi îmi pun amprenta în banca a doua de pe mijloc, fără să mă intereseze dacă e ocupată sau nu..Un sunet îmi ajunge decalat la ureche..”Andrrrrei..”

Îmi amintesc şi acum pulovărul maroniu pe care îl purta, părul lui creţ şi dezordonat, privirea de băiat sensibil şi inocent, proaspăt plecat de lângă fusta mamei..îmi amintesc zâmbetul pe care îl schiţa în timp ce îi vorbeam, felul în care pronunţa “ Rică nu ştia să zică/ Râu, răţuşcă, rămurică”, urechile clăpăuge şi statura filiformă..îmi amintesc mersul spre casă ţinăndu-ne de mănuţă, râzând şi copilărind, petrecutul după-amiezilor împreună în parcul de peste stradă, inventând nave spaţiale şi arcaşi, căţăratul în copaci, plimbările cu bicicleta, sceneta în care eu eram Prinţesa răpită, iar el mezinul ce urma să mă salveze..
Timpul trecea şi prietenia dintre noi era mai puternică decât îşi puteau imagina cei ce ne priveau zi de zi împărţind acelaşi corn cu gem, aceeaşi bucată de ciocolată..îmi era confident, îi eram confidentă..timp de 8 ani de zile am învăţat să fiu prietenă, să fiu mereu acolo la nevoie şi nu numai, să îi sar în braţe când eram fericită, să ne încurajăm în diferitele evenimente care ni se păreau atunci de netrecut şi de neînţeles..

21 de ani..Băiatul cu care făcusem cunoştinţă cu mult timp  în urmă era acum un bărbat care refuza să îşi accepte maturitatea..Era o fire boemă, iubitor de muzică rock, cu părul lung şi răsfirat, cu blugi zdrenţuiţi, adept al vieţii şi al imprevizibilului..îşi conducea paşii spre chitară şi munte, spre excursii fără bani în buzunar, spre ţigări şi geodezie..

21 de ani..Vârsta la care și-a găsit propriul Neverland..iar albumul din faţa mea înc­ă are lacrimi în ochi..

[Eşti tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,

oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara

deşi arcaşii ceţii spre tine işi reped

săgeţile vestirii..Eşti tânăr, Bună seara!]

Anunțuri

CUVÂNTUL SCRIITORULUI

14 August 2011

Motto: “ Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,/ iau cuvintele şi le-nec în mare./ Şuier luna şi o răsar şi o prefac/ într-o dragoste mare”( Nichita Stănescu )

Uşa face economie de aer şi stă încă deschisă, pentru a fi martor la procesul de dinăuntru. Am trasat cu creta miezul nopţii, l-am decupat pe o coală A4 şi acum îl elogiez printre firimiturile de pe birou.. Scaunul e poziţionat strategic lângă oglinda de Albă-ca-Zăpada, iar bibeloul de pe etajeră devine din ce în ce mai fotogenic. .Mă dezbrac de cotidian şi îmi sprijin tâmplele pe o pernă ce încă miroase a ACASĂ. Am plătit biletul spre Nicăieri fără reducere de student, fără timp şi spaţiu incluse. Sunt un punct modest ce are la picioare nemurirea într-o lume moartă şi care împleteşte cu fire de mohair propriul univers..Îmi las mintea să bată cele mai ascunse coclauri, îmi invoc dorinţa de a exploata cele mai înalte culmi, pentru că de data asta Eu decid ce, cum, unde, când..Mă simt o copie fidelă a Vitoriei Lipan care se ghidează după propriile semne pentru a surprinde adevărul absolut..În lumea asta care nu cuvântă, Eu sunt deopotrivă Creatorul si Creaţia..

Inspir..îmi las somnul să cotrobăie sertarele prăfuite ale misterelor; îmi las imaginaţia să prindă aripi fără să aibă nevoie de RedBull..îmi simt trupul din ce în ce mai uşor ca într-o terapie de relaxare fără scop şi rezultat..Pot alerga prin multitudinea de stele, le pot cânta la chitară Für Elise şi mă pot aplauda singură..Pot înota printre lebede rafinate , mă pot lua la întrecere cu vântul care fluieră mai tare; pot juca ”Nu te supăra, frate!” de una singură, pot fi pagină de carte..toate particulele de vis stau sub semnul verbului “a putea”..eu pot!..tu poţi?

Expir…coapsele fine îşi înregistrează senzualitatea ..simt cum luminile ștrengare îmi împletesc sentimente din flori de “nu mă uita”..pleoapele umede îşi fac tura de noapte şi stau la taifas cu “Poveştile nemuritoare” din bibioteca bunicii. În aer mistuie o aromă de levănţică, iar tăcerea apăsată parcă ar vrea să mai spună încă ceva…TOTUL face parte dintr-o lume paralelă în care pasiunea este elementul central, în jurul căreia se face focul de tabără..Sunt o mică Odisee aflată în curs de scriere pe un ritm allegro menită să îi instige pe cei ce doresc linişte interioară.. eu vreau!..tu vrei?

Inspir..
Expir..

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

14 August 2011

Ani de-a rândul m-am confruntat cu această plăcere nebună de a mă supune scrisului cu sau fără călimară lângă..A explica starea de satisfacţie maximă indusă de nevoia de eliberare prin intermediul peniţei ar anihila adevărata ei însemnătate..Este o forţă interioară ce nu ţine cont de locul în care mă aflu, de momentele zilei, de responsabilităţile cotidiene sau de alte considerente..Este ca o aură ce mă luminează pretutindeni, fără să fiu nevoită să îi cumpăr baterii..Poate fi comparată cu un drog, cu o dependenţă de evadare într-o lume aproape perfectă cu nuanţe pale, în care domină calmul..Este de fapt un interogatoriu asupra personalităţii mele, un proces verbal încheiat în urma disputelor dintre pasiune şi raţiune, dintre ce gândesc şi ce îmi asum..Ce-i drept, nu m-am opus niciodată intensităţii creaţiei şi asta pentru că ajung mereu să fiu surprinsă de ceea ce sunt în raport cu ceea ce credeam că mă defineşte..Este interesant cum afirmăm despre noi forme fără fond, când baza nu e nici pe departe ce încercăm să inoculăm..Suntem complecşi, fără margini, dar noi ne limităm existenţa dând vina pe alte aspecte sau experienţe extra-curriculare..
Totul a început cu ”Cuţiu şchiop”, cu “Teodorant” în loc de “Deodorant”, cu o listă de cumpărături, cu o carte de Eminescu ce îmi servea atunci drept suport de jucării şi un eveniment marcant. Aşa au luat naştere primele două versuri aşternute pe un caiet dictando, dedicate căţeluşei mele(Lassie), care “ n-a trăit decât o vară,/ într-un sat la noi la ţară.” Eram mândră de ce puteam contura prin tăieturi şi măzgălituri, prin pagini mototolite şi aruncate la coş..Simţeam cum universul creat de mine, marcat de inocenţă şi veselie, melodios şi jucăuş devenise brusc mai interesant ca păpuşile Barbie ce nu ştiau să mă surprindă. Începeam să cresc în ani, începeam să conştientizez lumea de afară şi începeam să dezvolt din ce în ce mai mult talentul de a fi un Inovator..Îmi pierdeam ore bune agasând banca albastră din faţa scării recitând “La oglindă” de George Coşbuc, memorând cele 98 de petale ale “Luceafărului” şi desenând cu creta “flori şi zâne şi mărgele,/ dragele inimii mele”. Prin ochii sclipitori de fetiţă zglobie, puţin dezordonată şi poate prea temperamentală pentru vârsta ei, se derulau fenomenele petrecute de partea cealaltă a ferestrei, fiind ulterior retuşate şi montate în jurnalul cu “Pif şi Hercule”. Eram un spectator şi un critic al marionetelor anonime ce traversau strada sau jucau “Pititea” sau aveau braţele încărcate de fructe proaspete..Scanam profilul cerşetorului de la colţ, fesul cu moţ al unui preşcolar, servieta cu cifru a unui tătic grăbit, pantofii de lac ai unei cucoane dichisite, mâna mea dreaptă care scria necontenit culori şi zâmbete de Monalisa, viaţă şi naturaleţe..

Devenise un obicei, o nevoie manifestată mai pregnant decât nevoia de alimentaţie.. Cuvintele mă asaltau din toate unghiurile, fără momente de respiro pentru mine sau pentru ele. Această rupere de normă, de ieşire din carapace şi de relevare a aeroportului de sentimente ce sunt implementate în structura noastră moleculară, este fără dar şi poate emblema artei care n-are nici început, nici sfârşit, nici altern, nici subaltern. O aşa-zisă Artă nu poate sugruma ceea ce este frumos, misterios, ci dimpotrivă, poate amplifica clipele de fericire, poate alina singurătatea, poate fi confidentul de care ai nevoie într-un moment de impas..Poate fi deci umărul pe care plângi, poate fi amplificarea setei de cultură, dar,mai ales, poate fi proiecţia celui care o practică.

Este, aşadar, o invitaţie pentru mine a lipirii celorlalte piese din puzzle, este un imbold de a urca următoarele trepte ale scării schiţate de mine în degradé, este un ritual de autobiografie ..
Arta de a jongla cu alinierea deloc regulată a literelor este o adevărată provocare, iar descifrarea misterelor ce se ascund în spatele lor aduce cititorul la un pas de şah mat. Îmbogăţirea imaginaţiei a fost de fapt cea care m-a determinat să fac distincţia netă dintre realitate şi ceea ce se opune ei, pe principiul: “Obiectele din oglindă sunt mult mai aproape decât par”.