Oh, sweet surrender

15 August 2011

7 ani, 5 luni şi 25 zile…atât aveam când am păşit pentru întâia oară preşul multicolor al şcolii din cartier..Toamna se instalase cât să anunţe prezenţa, nici mai mult, nici mai puţin..Frunze sedentare se strecurau tiptil şi haotic spre atingerea aleii umede, pe care domneau încă urmele de cretă..Băncile din parc şi-au pierdut adepţii de altădată, iar soarele şi-a consumat sclipiciul când a făcut inventarul lunar..Copii îmbujoraţi şi juliţi în genunchi, impacientaţi şi rotofei începeau astăzi o nouă etapă în dezvoltarea lor..Maşinuţele Burago deveneau acum “liniile şi bastonaşele” zugrăvite pe un caiet tip2, cu abţibild şi copertă din desenele animate de pe Cartoon Network..

Acasă la familia Roncea se desfăşura parcă ritualul de pregătire al distinsei domnişoare care devenea în sfârşit “mare”.. Pitită după frigider, o mogâldeaţă de fată, ciufulită, cu gulerul strâmb şi cu o singură şosetă în picioare imortaliza imaginea unei mame mândre, uimită de trecerea fără pauze a timpului..Aşezat pe fotoliu, tatăl încerca să îşi menţină statutul de bărbat care nu schiţează niciun gest ce i-ar fi putut trăda emotivitatea..În sufletul meu invada schimbarea, ceva ce era diferit în esenţă, însă nu percepeam în ce fel anume..Ştiam doar că e ALTFEL..şi îmi era de ajuns..
Un moment de nostalgie mă aduce înapoi în culmile prezentului..Puţin încruntată, încă buimăcită şi agitată, îmbrac uniforma în carouri, care ştiam că mă va insoţi mulţi ani de-acum încolo.. Rămân iar cu privirea pierdută, rătăcită undeva printr-un colţ de “Pădure adormită” cu pitici şi conduri, cu “Medeleni” şi scufiţe..”Dora! Eşti gata?”..Eu sunt Dora..Eu nu eram gata…
Vântul ştrengar îşi exersa “mersul piticului” în bătaia acută de ceas, atingându-mi suav eşarfa roşie..Părul meu drept era acum prins în două codiţe, lăsate să cadă suav pe umeri..Mă simţeam de-a dreptul importantă, mă simţeam centru de cerc, pentru că ştiam că ziua asta era a mea şi nu aveam nevoie de fanfară să o anunţ..
Intru în clasă..Mii de priviri mă scanează din cap până-n picioare, mii de perechi de ochi curioşi şi puşi pe şotii se străduiau să mă asocieze cu un personaj de carte..În lumea asta de dinăuntru, eram toţi nişte file din poveste dintr-o ladă cu jucării..Uşa nu era altceva decât scorbura spre “Ţara minunilor”, unde oricine avea dreptul să fie Alice..Tabla de pe perete era locul unde ne desenam flori şi case fără acoperiş, copaci strâmbi şi inimioare însăgetate..Cu toate astea, înţelegeam că această încăpere va fi graniţa dintre inocenţă şi iniţierea procesului de maturitate..înţelegeam că locul ocupat în bancă va înceta să fie leagănul din parc, închiriat acum de alţii..
Mai mult împinsă de la spate, îmi fac curaj şi avansez spre cei 28 de învăţăcei care aşteptau cu sufletul la gură să înceapă ceremonia..Doar nr.29 stătea timid lângă fereastră, puţin dezorientat şi serios, uşor arogant şi misterios..Mă apropii temător de el, sfios şi mă prezint, aşa cum am fost învăţată: “Pe mine mă cheamă Teodora! Pe tine cum te cheamă?”..pauză..Enervată, fac un stânga-mprejur şi îmi pun amprenta în banca a doua de pe mijloc, fără să mă intereseze dacă e ocupată sau nu..Un sunet îmi ajunge decalat la ureche..”Andrrrrei..”

Îmi amintesc şi acum pulovărul maroniu pe care îl purta, părul lui creţ şi dezordonat, privirea de băiat sensibil şi inocent, proaspăt plecat de lângă fusta mamei..îmi amintesc zâmbetul pe care îl schiţa în timp ce îi vorbeam, felul în care pronunţa “ Rică nu ştia să zică/ Râu, răţuşcă, rămurică”, urechile clăpăuge şi statura filiformă..îmi amintesc mersul spre casă ţinăndu-ne de mănuţă, râzând şi copilărind, petrecutul după-amiezilor împreună în parcul de peste stradă, inventând nave spaţiale şi arcaşi, căţăratul în copaci, plimbările cu bicicleta, sceneta în care eu eram Prinţesa răpită, iar el mezinul ce urma să mă salveze..
Timpul trecea şi prietenia dintre noi era mai puternică decât îşi puteau imagina cei ce ne priveau zi de zi împărţind acelaşi corn cu gem, aceeaşi bucată de ciocolată..îmi era confident, îi eram confidentă..timp de 8 ani de zile am învăţat să fiu prietenă, să fiu mereu acolo la nevoie şi nu numai, să îi sar în braţe când eram fericită, să ne încurajăm în diferitele evenimente care ni se păreau atunci de netrecut şi de neînţeles..

21 de ani..Băiatul cu care făcusem cunoştinţă cu mult timp  în urmă era acum un bărbat care refuza să îşi accepte maturitatea..Era o fire boemă, iubitor de muzică rock, cu părul lung şi răsfirat, cu blugi zdrenţuiţi, adept al vieţii şi al imprevizibilului..îşi conducea paşii spre chitară şi munte, spre excursii fără bani în buzunar, spre ţigări şi geodezie..

21 de ani..Vârsta la care și-a găsit propriul Neverland..iar albumul din faţa mea înc­ă are lacrimi în ochi..

[Eşti tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,

oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara

deşi arcaşii ceţii spre tine işi reped

săgeţile vestirii..Eşti tânăr, Bună seara!]

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: