Scrisoare in avans

Tot. Tot ce mi-as putea dori vreodata straluceste in prezentul meu si in prezentul viitorului meu. Esti aici, ma pandesti dupa colt si astepti sa ma prinzi de breton cand ma vei considera pregatita. Pregatita pentru tine. Calendarul tot incercuieste zilele acestea semete, care galopeaza repede si foarte repede. Ca o tulpina de „ma iubeste, nu ma iubeste”.

Iti declar Mozart seara in surdina si iti traduc prostii. Prostiile noastre. Intind mainile catre tine si imi deschid zambetul. Sufletul este deschis deja.

Presara-ti calea cu botosei mici pana ajungi la destinatie. Nu mai e mult. Stii tot ce ai de facut, pe indelete. Si eu stiu. Si tot pe indelete.

Tot. Tot ce mi-as putea dori vreodata straluceste…

Nici nu ştii cum trece.

Nici nu ştii cum trece. Brusc..te chinuiai de mult timp cu nişte sentimente duale..te chinuiai să le transformi într-o formă accesibilă ţie, pentru a le putea manevra după bunul plac..iar bunul plac este continuu..nici măcar dezamăgire nu mai simţi..ai ajuns la un prag de suprasaturare încât nu se mai mişcă nimic în interiorul tău..nicio tresărire, niciun ghimpe, nicio curiozitate..totul e inert..şi te miră această indiferenţă azi, când ieri simţeai o exaltare..te miră această “trecere peste” care devenise o prioritate şi care îţi fura toată concentrarea în trecutul apropiat..poate că schimbarea s-a petrecut în timp ce erai preocupat cum să o schimbi..da, să schimbi schimbarea..

Mintea pământenilor e de tot râsul..câteodată este un magician prost, dar care mai scoate accidental câte un iepure din joben..cu tot cu Paşte fericit..sau la Paştele cailor..acolo s-au aglutinat momentele fericite când te zvârcoleai nopţile de dor, când îţi mirosea a euforie chiar şi în baie, când scriai mesaje lungi pentru a antrena o conversaţie..acolo ţi-ai abandonat o parte din tine..şi ai semnat şi actele de cedare a custodiei..pentru că nu îţi mai pasă de bunăstarea de atunci, dacă acum eşti stricat..te orientezi în schimb spre un mâine care să facă diferenţa..şi deja face..acceptarea situaţiei este primul pas spre vindecare..este premergătorul de care e nevoie pentru a învăţa că binele este ambalat frumos atât timp cât vrem să îl vedem..stâng, drept, stâng, drept..

Nici nu ştii cum trece. Brusc..ştii doar că îi preţuieşti apartenenţa la aceeaşi specie..că respecţi cum respiră şi cum bea apă plată la temperatura camerei.. dar nu mai preţuieşti lucrurile de care erai mândru odată..pentru că nu mai reprezintă interes..e ca şi cum iubeşti, dar nu mai eşti îndrăgostit..eşti indiferent..şi ăsta e cel mai crud sentiment, deoarece n-are pic de intensitate..n-are niciun Dumnezeu..e ca şi cum n-ar fi..

Nici nu ştii cum trece. Altcineva prin faţa ta. Care te instigă. Care vrea să rămână nu doar pentru că respiri şi bei apă plată la temperatura camerei. Ci pentru că miroşi a euforie chiar şi în baie.

Reactualizare CV

Acum. Nu în 4 minute, nu mâine, nu peste 10 ani de la terminarea facultăţii, nu în viitorul depărtat..fix acum. Ascut creionul acela ros şi îmi semnez condica. E ultima strigare la licitaţia deciziilor şi am mai multe pancarte cu care să joc..şi mai multe mâini..dar un singur punct aplicat înaintea unei noi majuscule..am ales să las prezentul în faţa scării, unde interfonul nu îi recunoaşte amprentele şi unde mâncarea maidanezilor nu îi alină nevoile..am ales un centru de reabilitare a eu-lui, un nou program prin satelit care să funcţioneze doar de acum încolo..fără telecomandă şi fără volum..am ales să fiu un pieton ce-şi duce proaspeţii pantofi spre un alt prag..am ales să şterg cu acetonă petele din suflet şi să aduc peste ele o altă nuanţă de ojă..roşul m-a durut cel mai tare..renunţ la iubiri imposibile şi tumultoase, renunţ la tot ce a devenit toxic..apăs butonul de Restart şi schimb parola..de acum, eu sunt singurul administrator..de mâine, se fac noi angajări..de mâine vreau să măzgălesc un nou capitol..after all, I’m a fairytale princess..

..în doi..

Se numeşte regăsirea de sine. Sau criză de identitate. Sau în termeni de la noi, maturizare..ajungi după un amalgam de linii curbe să îţi doreşti o linie dreaptă din care să se formeze apoi scări rulante..ca alea din aeroport..vrei o reactualizare a hărţilor de pe GPS şi vrei să ajungi la destinaţie pe traseul cel mai scurt..vrei să faci economie de timp, de drumuri cu denivelări, de curbe periculoase, de parcări interzise..ai nevoie de un Sens unic şi de un pasager în dreapta ta, care să îţi fixeze frecvenţa posturilor de radio şi cu care să înjuri prin cine ştie ce comună vreun camionagiu tupeist..întotdeauna am zis că e nevoie de doi oameni pentru a conduce o maşină..nu e ideal să găseşti schimbătorul fără să nu dai, accidental, de mâna copilotului..la ce bun să cumperi huse noi pentru scaunele din faţă dacă lângă tine nu e nimeni să le şifoneze!? La ce bun să prinzi 190 la oră, dacă nu e nimeni alături cu care să împarţi adrenalina? La ce bun să n-ai cu cine să te contrazici încotro e Vestul? La ce bun să îţi şteargă parbrizul vreun ţigănuş într-o intersecţie dacă nu ai cui să te descarci? Şi uite-aşa îţi aduci în conştient tot ce ţineai în subconştient şi îţi doreai inconştient..pe cineva care să îţi spună că ai turat prea mult motorul şi că trebuie să bagi într-o viteză superioară, atunci când te fură apusul..sau răsăritul în doi..

 

Se numeşte regăsirea de sine. Sau răsăritul în doi…

Toamna asta

Toamna asta mă face să alerg cu zece stadioane în urmă, când tribunele nu erau aşa de goale ca acum..cât despre frunzele astea care tot cad, nu pot să le încui în sertare şi să înghit cheia..mai degrabă mi-aş opera pe cord deschis amintirile ce respiră acum în mii de tuburi..nici nu ar mai fi nevoie de sterilizare..dar ar fi nevoie de o lanternă mare pentru a speria liliecii ăia din mansarde care şi-au făcut sectă în creierul meu..probabil îmi pregătesc în curând un ritual de “casă bună”, că nu mai e la modă plăcinta cu mere lăsată pe preş..şi nici sunatul la sonerie, că poluează timpanele..ne mai rămane doar intratul prin efracţie cu o profundă atenţie asupra parchetului proaspăt lăcuit..până şi omizile au evoluat ca specie şi îşi fac siesta cu varul de pe pereţi..nu sunt deloc cuminţi..iar fantomele alea ce îmi scriau cândva scrisori de dragoste se distrează cu apa şi cu..prizele..eu m-aş juca cu focul, dar de data asta aleg să mai beau o bere..şi încă una pentru gândacii din bucătărie..măcar aşa primesc un Nobel pentru adăpostirea atâtor suflete neînţelese..sau un Oscar pentru cel mai bun scenariu..sau Zmeura de Aur pentru cel mai prost actor, cu menţiunea că nici măcar nu a existat vreunul..sunt doar eu, un imobil pe strada Nicăieri, în oraşul Nimănui..vecinii vorbesc că aş ascunde comori d-ale piraţilor şi coduri ale lui da Vinci prin beciurile infinite de sub trepte..însă ce Hercule ar da o fugă până acolo să facă un grătar cu mici? Nici măcar eroii nu mai au timp şi curaj să pună cărămizi pe o bază riscantă..nici măcar cei cu stea în frunte care au crescut într-un an cât alţii în şapte..poate se găseşte însă vreunul care ştie că un cal zgribulit poate fi un adevărat armăsar..secretul constă în tava cu jăratec..şi dacă mai cred în basme..

Toamna asta mă face să alerg cu zece stadioane înainte, când tribunele nu erau aşa de pline ca acum..cutia Pandorei nu a mai închis Speranţa..

Dor->Dora->Teodora->Te adora?->Te ador?

Câteodată mă întreb de ce nu s-au inventat tampoane şi pentru dor?! Cu 1,2,3 sau 4 picături, în funcţie de cât de abundent e fluxul său..de diferite firme, de diferite culori, cu zig-zag-uri sau floricele, dure sau pufoase, pentru noapte sau pentru zi, pentru serviciu sau pentru mersul pe bicicletă, pentru durată lungă şi pentru departe..cererea şi oferta ar merge mână-n mână la orice butic de cartier, iar oamenii ar fi mai ali(e)naţi..Pretutindeni ar domni o “senzaţie minunată de parfum şi catifelare”, aşa cum ne spun reclamele la Cocolino..şi cu siguranţă am avea un tranzit mai bun şi ne-am simţi bine în pielea noastră, aşa cum ne recomandă Activia..şi tot cu siguranţa de mai sus am fi învăluiţi de “mii de stoluri de fluturi, de mii de km de şireturi legate”, dacă ne luăm după prefaţa oricărui film din Mall..mai nou, televiziunile arată că d’or există şi în beciurile şomere ale Roşiei Montane..încă..

 

Un dor, două doruri..din latină, dolus..de aici îşi sorbeau seva pătimaşă strămoşii noştri..ar fi bun acum un arbore genealogic pentru a depista rădăcina acestor sentimente care nu-mi dau pace în această lume plină de posibilităţi..nu trece nici dacă mă joc Sims3..nu trece nici dacă mănânc cartofi prăjiţi cu ketchup..nu trece nici dacă probez noua eşarfă în dar..e mai încăpăţânat ca mine..e ca un ghimpe acostat de palton în vremuri de praf şi fulgere, un musafir inopinat ce insistă pentru cazare fără să facem măcar cunoştinţă..mă îndeamnă să tresar de bucurie, să îmi muşc degetele mari şi cele arătătoare, să uit apa să curgă în bucătărie după ce am spălat toate vasele, să nu-mi amintesc dacă am vorbit cu părinţii mei sau i-am visat la somnul de frumuseţe..mă face să fiu mai vie ca niciodată, mă face să fiu cea mai adorată dintre pământeni..

 

O teodoră, două teodore..din latină, teodorus..fiinţă cuvântătoare peste măsură care emană inocenţă şi pasiune..poate fi îmblânzită dacă i se oferă afecţiune dimineaţa, la prânz şi seara..se ataşează foarte uşor dacă este scoasă la plimbare prin locuri deloc extravagante..memorează uşor dorinţele persoanelor dragi şi le este credincioasă lor..e o făptură ce vrea să adoarmă într-un cuib cald, cu picioarele urcate pe persoana de lângă..nu bea mult, nu consumă mult..are însă nevoie de protecţie ca să supravieţuiască ..pentru funcţionare de lungă durată, este necesar să fie sărutată pe frunte şi răsfăţată..nu are termen de garanţie, nu are alte instrucţiuni de utilizare..nu poate fi returnată, nu este dată pe datorie, nu se acceptă rate sau Casco..greu de găsit, uşor de păstrat dacă o iubeşti şi îi dai frâu liber să iubească..greu de păstrat dacă nu o faci să zâmbească..dacă găseşti undeva ceva mai scump, Paris Hilton dă la medicină!

 

Teodora, dora, dor..

 

O teodoră, un singur dor..dor de el..

Timp Nimeni

Sunt o tentativă de Benjamin Button..organismul ca întreg mai racolează câte o lumânare pe tort în fiecare an..mintea însă merge precum racul, înapoi..am fost un copil matur, acum mă vreau un adult non-matur (nu imatur)..mă vreau Peter-Pan..atunci nu credeam în Moş Crăciun..acum vreau să cred..ba mai mult, vreau să îi fac şi pe ceilalţi să creadă..atunci preferam să citesc ziare în loc să tund păpuşile..acum prefer să nu fi aprofundat atât de multe şi să mai desenez cu creta pe asfalt şotroane şi libelule..atunci înţelegeam crizele politice, iar acum mă interesează doar despărţirea lor în silabe..atunci mă uitam la documentare despre perpetuarea speciei plus sau minus acţiunile lui Hitler, acum dau Play la desenele animate şi mă transform în Cenuşăreasă..

..înainte aveam timp..acum nu mai am..Nimeni nu mai are..e un subiect tabu răsturnat..toată lumea vorbeşte despre el, dar Nimeni nu-l face..şi tot Nimeni nu îl înţelege..l-au consumat în avans strămoşii noştri prin picturile rupestre..nu ştiau că focul doare, dar ştiau de promoţii cu “iei un timp, primeşti încă unul gratis”..oamenii erau negustori încă de atunci..poate asta însemna de fapt trocul: eu îţi dau o piele de căprioară, tu îmi dai timp..eu îţi ofer un peşte crud, tu îmi oferi timp..eu îţi dau femeia mea, tu dă-mi timp..barba lungă şi pletele alea nu erau pentru vreo revistă de istorie..erau contururi ale unor minţi agere care au creat propria lor istorie pentru revistele de acum..şi tot acum şi tot noi alegem să adulmecăm chiloţii coniţei Drăguşanu, actuală Slav, în loc să ni spălăm pe ai noştri..şi nu în public..câteodată mă întreb care variantă e mai bună: să trăim într-o perioadă nedezvoltată în care luptăm să devenim dezvoltaţi sau într-una dezvoltată în care alegem să fim tot nedezvoltaţi? Şi, bineînţeles, asta se va vedea în timp..A, deja zici că se vede? Normal, dar cine are timp să schimbe ceva? Tot Nimeni..

Ziarul „Gândul”

Gândul meu fuge ca săniuţa din cântecele de iarnă..Ar fi bine să îi pună cineva o piedică..Dar imposibil, agenţii ăştia externi nu au fost învăţaţi să mai încurce circulaţia din când în când..Nu tu ambulanţă, nu tu gropi, nu tu poduri deviate!..Gândul ăsta are culoarul lui, DN-ul lui, cauciucurile lui…n-are nici frâne, n-are Stop-uri, n-are radare, n-are co-pilot, n-are EuropaFm, n-are bidoane în portbagaj, n-are huse şi odorizant..ştie doar să insiste că vrea Acasă..ar fi bine dacă s-ar referi la postul cu telenovele, că atunci aş avea la dispoziţie o telecomandă cu care l-aş mai putea domoli..Dar imposibil, e programat să ajungă la destinaţie cu orice preţ..are pile la poliţie..mai ştii, poate lucrează sub acoperire la Resurse Umane..

E un gând înflăcărat, cu gust de stafide..e un gând introvertit, ambalat în fier, fără nicio încuietoare vizibilă şi invizibilă..nu poate fi reperat prin GPS, nu poate fi înghiţit nici de copiii sub 3 ani..are un algoritm de ‘enşpe litere, traduse în cine ştie ce hieroglife extraterestre..e un gând nobil şi persuasiv..e un actor pe o acceleraţie..un bufon pe un plan înclinat care compune probleme de fizică..e o săgeată care îşi caută mărul aşezat pe capul lui Robin Hood, pentru a şopti cuvintele arcului..arcul sunt eu..mărul este el..oare codifică mesajul?

Cândva

Vineri seară..deschid laptop-ul şi îl las să mă surprindă, dar îmi cere aceeaşi afurisită de parolă ca de fiecare dată..şi tot ca de fiecare dată, mă conformez..sunt îngheţată într-un plictis total, ce pleacă de la respiraţie şi se termină cu mişcatul degetelor pe tastatură..Fie, de data asta folosesc Lucida Console, 12. Un biscuite dietetic pe masă, uscătorul de păr pe noptieră, rimelul undeva pe gresie, eu..undeva pe o pernă..fără fulgi..şi eu, şi perna..mi-aş număra găurile de la cureaua roşie, cu condiţia să existe..şi ele, şi cureaua..

 

Frigul se strecoară tacit prin toate suburbiile geamului, fentându-mă cu plata chiriei..iarăşi..dar sunt prea omogenă să îi arăt degetul mijlociu..îl păstrez pentru mascarade din altă epocă..de data asta, nu sunt om..sunt femeie..o femeie cu un viitor sau un viitor cu o femeie..sunt comutativă..

 

De vină este fraierul ăsta de telefon care nu ştie să nu sune..un singur lucru a învăţat să facă şi, culmea tupeului..îl face bine..nu e bun de politician..curat murdar!..mă atinge cu acul găsit în carul cu fân..apasă sarcastic pe play şi-mi falsează trăirile în Piaţa Posterităţii..

 

Cândva, cineva mi-a dăruit o portocală…cândva, nasturii erau făcuţi să fie daţi jos, iar chitara din colţul vesel îmi servea drept suport de clame..mirosul de mămăligă arsă poftea la zâmbete fabricate live şi muzica din vecini era făcută pentru dragoste..cândva, cineva şi-a închis servieta şi m-a luat de mână..mi-a adus prima cafea acasă, pentru că refuzam să mi-o doresc..ne-am dus la teatru pentru a mai da jos câte vreo mască..ne-am reglat ceasurile ca să ştim cum să nu ne coordonăm, pentru că telepatia era zdrobitoare..cândva, cineva mă învelea când eu agitam din picioare..îmi dădea undă verde vorbitului, doar pentru a mai râde puţin de mine..mă săruta când aveam probleme cu prelungitorul..mă imita când uitam să închid frigiderul..mă dansa în timp ce preparam o supă cu tăiţei…mă iubea când mă opream în mijlocul unui banc pentru a-i povesti cum arătau roşiile de pe tarabe.. cândva, erau multe braţe mândre în jurul gâtului meu…cândva, cineva ştia cine sunt şi de ce scriu astăzi aceste rânduri..cândva, dar nu de data asta…acum nu sunt femeie..

 

..cândva, iubeam şi eu..un om..un bărbat..un bărbat cu un trecut, dar nu un trecut cu un bărbat..el nu e comutativ..

Vă rog, aplaudaţi!

Nu e loc de îndoială..fericirea există!..şi există rău de tot! Nu ai cum să nu o recunoşti când simţi o exaltare ce tot insistă să te acapareze..

Totul în viaţă are drept schelet echilibrul..raportându-ne la el, ne dăm seama dacă am depăşit linia în sus sau în jos..cercetăm suferinţa, cercetăm satisfacţia, deopotrivă..matematic, “n”-ul de toate zilele devine “n+… “sau “n-…“ şi oricât ne-am strădui, guma de şters tot şomeră rămâne..

Asta-i explicaţia pentru care există cupluri de cuvinte în antiteză..nu e bine fără rău, nu e nou fără vechi, nu e rece fără cald, nu e stânga fără dreapta, nu e soare fără ploaie, nu sunt eu fără sentimente..şi cum acest statut constant îşi face bine treaba, apare la un moment dat ceva ce îi fură vâslele sau îi mai dăruieşte încă o pereche..şi brusc, simţi! Acest factor perturbator al echilibrului, fie el negativ sau pozitiv, are onoarea de a mişca ceva în interiorul tău, fără să îţi fi dat vreo invitaţie în avanpremieră..plângi sau râzi, eşti deprimat sau maniacal, asculţi o piesă tristă sau dai bairam cu vreo salsa..indiferent cum arată propriul ADN, nu există om de la dinozaur încoace să nu realizeze că ceva s-a schimbat în el..în ce fel, nici nu mai contează, atât timp cât frâiele îl fac să nu mai stagneze..

Ei bine, de data asta sunt pe tărâmul poveştilor, chiar dacă l-am putea numi obiectiv “tărâmul celălalt”..a trecut şi pe la fereastra mea senzaţia aceea de împlinire totală, de frumuseţe..frumuseţe fără bătrâneţe..a trecut spontan şi fără claxon, iar de data asta am fost acasă..ciudat, foarte ciudat..

Nu mă deranjaţi, deoarece acum imortalizez momentul..încerc să aduc sus-numita fericire în zona de normal şi să fac din ea o obişnuinţă..şi peste câteva clepsidre terminate, ştiu că fericirometrul meu o să însoţească mercurul din ce în ce mai sus..la fel de brusc..tot pe nepusă-masă..nu e loc de îndoială!

Anunţ pentru Clubul Fericiţilor Anonimi: Sunt Teodora şi au trecut câteva ore de când sunt euforică!..Vă rog, aplaudaţi!

Deviaţie de sept(embrie)

Pe ceas arată septembrie..melancolii efervescente mă invită iar în blues-ul lor fermecat, acelaşi blues de anul trecut…şi de anul existent înaintea anului trecut..mă scurt-circuitează atâtea amintiri, încât plasturii şi-au luat jucăriile şi au plecat spre închisori mai bune..trăiesc un déjà-vu..sau sunt eu însămi un déjà-vu..nimic să încălzească termopanele, nimic să atingă scoicile de pe fund..de pe fundul mării..de pe fundul mării halucinante care şi-a prins geamandura de creierul meu..de creierul meu alunecos şi chiulangiu..parodiez vântul care se preface musafir pe scena asta mentolată şi ursuză numită incomplet “soartă”..elogiez miile de semne de întrebare ce îmi rod cablurile minţii şi mă determină să tot adaug încă unul…scot stick-ul din calculatorul sentimentelor şi mă învelesc cu trecut..

Pe ceas arată septembrie..(ne)bun ceas! 

What a girl wants, what a girl needs…

Lucruri simple..lucruri noi capabile să aprindă lumina în nenorocitul ăla de mausoleu insalubru numit generic “suflet”..lucruri variate ce pot modela pomeţii lucioşi ai unei entităţi care simte..lucruri pasionale din cale-afară ce nu cunosc nici trecut, nici viitor, ci un colţ de zâmbet ce se vrea sărutat sub cine ştie ce plop fără soţ..
…simple lucruri..pentru o femeie simplă..nu vreau spoturi publicitare, nu vreau declaraţii pe preşul de la intrare, nu vreau să ardă Troia pentru Elena din mine, nu vreau să levitez într-un balon de săpun, nu vreau să beau apă minerală din diamante, nu vreau prieteni vanitoşi făcuţi din plastilină, nu vreau să conduc lumea dincolo de Lună, nu vreau bretele pentru fixarea creierului, nu vreau să păşesc într-un aeroport de bancnote, nu vreau să îmi clonez eleganţa în perdelele din Hilton, nu vreau roboţi ce îmi scapă degetele printre inele, nu vreau un timp proaspăt scos din congelator, nu vreau un zeu care nu mă simte..
…simple lucruri…pentru un bărbat simplu..un oarecare ce vrea să mă iubească fără să ceară tribut, ce vrea să mă găsească oriunde m-aş ascunde, ce vrea să îmi desfacă toate fermoarele din interiorul meu, ce vrea să adorm la el în şosete, ce vrea să merg la cumpărături în jurul lui, ce vrea să se uite la televizor cu ochii spre mine, ce vrea să deschidem şampania aia scumpă fără vreun motiv anume, ce vrea să mă împiedic la el în aşternuturi, ce vrea să-mi aranjez bretonul cu mâinile lui, ce vrea să mă răsfeţe în timp ce dau cu aspiratorul, ce vrea să-mi dea papucii doar pentru a nu călca pe cioburi, ce vrea să-mi studieze glezna când vorbesc prea mult, ce vrea să îmi muşte delicat lobul urechii când sunt chemată la telefon, ce vrea să fie spontan când eu am uitat ce am plănuit, ce vrea să mă protejeze când s-a oprit curentul, ce vrea să-mi sprijine umărul atunci când gândurile sunt prea grele, ce vrea să îi surâd deşi i-am dat bătăi de cap întreaga dimineaţă, ce vrea să ajung la serviciu cu bluza puţin mototolită şi coafura răvăşită, ce vrea să înţeleagă personalitatea mea uneori îndoielnică, ce vrea să îmi dau prosopul mai jos când îmi număr aluniţele, ce vrea să mă înveţe cum funcţionează o bormaşină dacă sunt de-a dreptul interesată, ce vrea să mă ajute să fur zarzăre din grădini străine, ce vrea să mă tot vrea exact aşa cum sunt..naturală, zâmbitoare, uneori stângace, pusă pe şotii, nu mereu cu “vino-ncoa”, simpatică sau încruntată, naivă şi leneşă, uneori posesivă, răbdătoare şi fragilă, romantică sau sălbatică, cu fondante pe masă şi fericire pe chip..
Lucruri simple…ale naibii de simple..

Despre oameni şi…femei

Dacă s-ar investi în campanii de înţelegere a femeilor din lumea toată, probabil am ajunge iar să fim tovarăşi cu stalactitele şi cu cremenele..de ce să transpirăm căutând printre filozofi explicaţiile unor făpturi imprevizibile, nestatornice, care tânjesc după ce nu au, neştiind de fapt ce le lipseşte?! E ca şi cum am crea un algoritm in Borland Pascal, l-am optimiza cu o sticlă de şampanie în mână, am lua premiul Nobel pentru tainele unor minţi răsucite, pentru ca imediat, pe ecranul acela roz cu inimioare să apară un “Syntax Error” de toată frumuseţea..Scurt şi la obiect: Noi, femeile, astea care păşim în mulţime ca nişte gazele suave şi care privim de sus intelectul masculin, noi astea…habar n-avem ce ne dorim..însă oricât de periculos sună, există câteva inscripţii găsite printre miile de accesorii şi oglinzi care pot oferi oarece detalii cu privire la firma creatoare, produsul brut şi ambalajul extravagant, data fabricării şi a expirării, ingredientele de bază şi codul de bare..cât costăm? Se merită să investeşti in CEVA neîmblânzit, misterios, cameleonic, care te secătuieşte de resurse, care vrea lalele roşii deşi le preferă galbene, care oscilează mereu între “Da” şi “Nu”, pentru a se decide asupra unui “Nu ştiu” agasant, care te ceartă inclusiv după ce ai făcut ce te-a rugat, care găseşte mereu un ultim cuvânt printre cuţitele din bucătărie, care plânge pentru a vedea ce a (mai) declarat Jose Armando în episodul din reluare, care insistă mereu asupra unei oboseli subite, care nu mai suportă capacele de bere de pe măsuţa prăfuită tot din cauza ta, care nu are niciodată timp să se aranjeze, cu excepţia orelor petrecute în compania pudrei şi a rujului, care te întreabă lucruri având deja răspunsurile la îndemână, care îşi scrie în jurnale cum nu o mai iubeşti doar pentru că nu ai făcut chiar nimic diferit, care “este Bine” când e neagră de supărare, care te convinge că într-adevăr i-a apărut un rid şi te ia la rost şi dacă îi dai dreptate şi dacă o contrazici?..Da, se merită!..pentru că atunci când îţi zâmbeşte nici nu mai observi că s-a îngrăşat, pentru că atunci când o iei în braţe nu mai contează că a întârziat 25 de minute la întâlnirea cu părinţii tăi, pentru că atunci când îî săruţi mâna ai şi uitat că iar ţi-a făcut ordine în ordinea deja existentă, pentru că atunci când spune o glumă, nu îţi mai aminteşti că iar a dat banii pe încă o tigaie văzută pe la cine ştie ce Teleshopping, pentru că atunci când este ciufulită, îţi doreşti să o ciufuleşti şi mai tare, pentru că atunci când plânge nu poţi să nu o dezmierzi şi să nu-i aduci o prăjitură, pentru că atunci când o gâdili simţi că factura usturătoare de la telefon este doar o cerneală banală ataşată unei hârtii, pentru că atunci când îţi poartă tricoul este de fapt mult mai frumoasă decât era cu o seară înainte, în acea rochie ce atrăgea priviri cu feromoni, pentru că atunci când tace nu e mai specială decât atunci când e nervoasă pe tine că iar ai uitat să duci gunoiul, pentru că atunci când respiră este de fapt..cea pe care o iubeşti!

Despre o iubire pierdută

..sau despre mine..eu, cea bună şi rea..eu, care stau dincolo de un ecran timorat şi împletesc cuvinte printre caramele şi agrafe de păr..eu, cea vorbăreaţă şi serioasă..eu, care alunec printre oameni, cucerindu-le sufletul şi poliţa prin care nu mai plec de acolo…eu, cea naturală şi aranjată..eu, care port încă papuci roz cu văcuţe şi care îmi iau la rost câteodată cearcănele..eu, cea caldă şi dură..eu, care sfidez nuanţele sentimentelor prin arome de levănţică şi ciocolată de casă..eu, dulce şi afurisită..eu, care privesc lasciv cuiul din perete, fără a avea vreo mustrare de conştiinţă faţă de calendarul pripăşit în taină pe dulap..eu, cea morală şi rebelă..eu, „mlădiță tânără cu rod preafrumos care, râvnă din tinerețe având, cu mare evlavie iubesc”. ..eu, care nu mai sunt a ta..

Însă o să păstrez acest munte, care până la urmă a încăput în lumea mea..

Epilog

Este iar Azi..strănutul dat de perna aceea moale şi bolnăvicioasă îmi aminteşte de preamăritul “odată ca niciodată” cu care eram răsfăţată atunci când se inventau cartofii prăjiţi..aceiaşi doi ţânţari verosimili îşi calculează TVA-ul sub tâmpla mea stângă ce încă mai este dreaptă. Nu mai e nevoie de alte cuvinte..

Document1

Și ajungi o dată în viaţă să deschizi Word-ul şi să te uiţi lung la el, fără să realizezi ce mama lui de mister te-a adus acolo. Apoi cauţi o anume majusculă, un anume impuls, rând, idee, impresie, unde e Backspace-ul pe tastatură, ce ai apucat să apeşi când s-a stins lumina, ce urmează să scrii când se aprinde..te uiţi în jur prin perdele şi praf, adulmeci pişcoturile de pe birou şi dai boxele la maxim, dai din şolduri total aritmic, te demachiezi  într-o subtilă lene, mănânci câteva jeleuri cu ursuleţi, te aşezi din nou pe scaun şi nu înţelegi de ce nu s-au scris cuvintele singure..

Apeşi Enter ca să nu desparţi în silabe Nimicul, îţi aranjezi şuviţele rebele, spargi vreo două seminţe între dinţii de sus, transpiri pentru nemurire, mai bagi un episod cu Charlie Sheen, salvezi fişierul ca să nu pierzi golul (în)scris, te înhami la douăzeci şi trei de genoflexiuni, auzi un Nino-Nino de posibilă ambulanţă, îţi epilezi inteligenţa şi mai înveţi un mixedem..

Și ajungi o dată în viaţă să închizi Word-ul şi să te uiţi lung la el..

Save as: n-amchefdenimic.docx

Nota bene

Balans de ap­ă paralelă îmi zugrăveşte vidul..

Sunt o gheară-n antitez­ă, clonată prin impozit în decorul din decor..

Afiş de piuliţă relativă, un non-pieton al somnului franjurat în amorf: m­ă găsiţi sub preş, ultimul unghi pe dreapta..întâiul drept sub unghi..

 

11 august 2010

Zâmbeşte(-i), descoperă(-l), iubeşte(-l)..

Peria de păr de pe noptieră nu îmi deschide uşa atunci când irosesc soneria, nu îmi lustruieşte pantofii, nu îmi câştigă la Loto nici măcar una din cele patruzeci şi nouă, nu îmi desface doza de Mirinda, nu îmi sparge seminţe deasupra balconului, nu îmi inspiră mirosul pasiv de mămăligă arsă, nu îmi face masaj cu săruri naturale, nu îmi sortează şosetele, nu se duce la vot în locul meu..

Fondul de ten “Très clair. Opal 15” nu repară chiuveta de la baie, nu mi se adresează în metafore subtile, nu îmi localizează Maramureşul pe hartă, nu îmi subliniază cu markerul verde factura de la gaze, nu îmi numără scamele de pe covor, nu rezolvă integrame pentru toţi dezlegătorii, nu îmi pune telefonul la încărcat atunci când eu nu sunt acasă..

Fardul de ploape gri-cenuşiu nu îmi probează costumul de baie, nu se ceartă cu duşmanii din manele, nu îmi sărută mâna stângă atunci când cobor din tramvai, nu anesteziază ţânţarii în nopţile de caniculă, nu poartă tocuri la petrecerile prietenilor, nu îmi pune în ordine alfabetică caietele din gimnaziu, nu joacă Darts cu eşarfa la ochi, nu îmi şopteşte vorbe dulci atunci când îmi beau cafeaua..

În schimb, El..

Manipulare

Viaţa îmi bate-n uşă,

Iar eu îi răspund că nu sunt acasă..

Simt că plutesc pe conturul diagramei mele din interior

Şi rămân o simplă culoare a transparenţei,

Ale cărei limite sunt eu..

Ajung să mă iau la întrecere cu mine

Ca să văd cine mai are dreptul la încă o viaţă..

 

Constatare: sunt încă în viaţă de o viaţă,

Dar nu mai am puls..

 

Revista „Atitudini” – Anul III, nr. 16, iulie-septembrie 2005, pagina 14

Despre bărbatul imperfect

Stimabila gravitaţie face ca acest OM să trădeze orice lege a fizicii, să şteargă urmele de cretă ce nu ii mai permiteau să calce pe zebră, să gestioneze bilanţul hormonal, studiindu-se acel profit arogant divizibil cu “n-1”.. Are o logică larg închisă spre ceea ce Femeia îi deschide, are simţ de răspundere asupra propriului pahar cu/de vin, are spirit de observaţie atunci când nu prinde meciul la televizor şi are un conflict personal cu maşina de spălat.. Este frumos pentru că aşa i-a spus mama lui, este deştept pentru că ştie pe de rost cum îl cheamă, este irezistibil pentru că trag muştele la el, este plin de masă musculară ca să compenseze ce nu (prea) are în dotare, este înalt ca să poată aşeza revistele Playboy pe dulap..îţi deschide portiera din dreapta ca nu cumva să îi conduci tu maşina, îţi spune că te iubeşte ca să nu apuci să îl întrebi unde a fost toată noaptea, se oferă să facă el şi numai el cumpărăturile pentru a analiza pariurile sportive, ştie când e ziua ta ca să fie capabil să ţi-o strice..şi ştie dacă aceste rânduri îi sunt sau nu adresate..

Prefaţă fără prejudecată

” Bună dimineaţa la Moş Ajun..”

Cafeaua din stânga priveşte strâmb alura mea dezinvoltă, fără piedestal şi fără pistrui..Azi-ul de Azi devine treptat un arhaism, un decor mut în lumea asta plină de actori grăbiţi.. Tic-tac-ul din perete îşi închide haiducesc ultimul nasture şi îmi plastifiază meditaţia, pregătindu-mi patul de ATUNCI..Mă lovesc leneş în amintiri cu crinolină şi respir un aer inocent care numără cozonacul.Sunt propria-mi diademă într-un unghi aristocratic prăfuit cu Feţi-Frumoşi şi porţelan, cu creioane galbene şi greieri singuri acasă, cu scârţâietoare şi balansoare răguşite, cu căţei şchiopi şi muguri de fluier, etcetera.. E noaptea de dinainte..Timpul patrulează instinctele haotice atingând cu glezna dansul luminilor de scorţişoară. Prin hornul vidului se dizolvă ghicitori ştrengare într-o atmosferă sufocantă, vanilată cu eternitate. Soba încă surdă îşi mituieşte amprentele pentru a nu atrage privirile celor absenţi din încăpere şi înregistrează colindele de afară prin gaura cheii. Frigul suflă peltic fete Morgane filiforme ce parafrazează sensibilitatea bătrânei din oglindă.. Silueta ei de plastilină ignoră pleonasmele trecutului agăţat în cui, iar mirosul samaritean de brad frumos este deochiat de rujul ei nins şi teatral ce ASTĂZI a luat o pauză publicitară…

Este ora zece,/ Moşu’ încă n-a venit! ..

Îmi înnod nasul într-un miros de lumânare strâmbă şi îmi legăn cei trei elefanţi pe pânza de păianjen..Cearcănele-mi jilave şi-au peticit umbra infantilă în păpuşa de pe etajeră, care se încăpăţânează să nu aibă puls. Ochii mei de chihlimbar neşlefuit plămădesc ridurile Ei inundate cu feminitate ca într-un joc de ping-pong fără arbitru. Mă inspir din pagini goale şi scrijelesc momentul pe un pergament fără buletin. Sunt o Lizucă fără Patrocle cu obrajii pictaţi non-sens de dulceaţa din cămară, cu uniforma roz uşor ridicată la spate..Sunt o resursă a jocului, un abecedar pentru Moş, un dar pentru părinţi, un alb inocent care vrea să sufle in păpădie, un fulg efemer ce valsează ca un acrobat anonim, un somn atipic ce înoată îmbrăcat în dungi , o icoană ale cărei franjuri s-au croit într-un bulgăre de lumină..sunt un “leru-i ler” în botoşi de lână, sunt sarea în bucatele de Crăciun..sunt..sunt colaj din vis..

E dimineaţa de după..E dimineaţa din Azi-ul Mâine-lui de Ieri..Este ora în care Moşu’ a venit!..Este minutul în care a căzut cortina, în care scena nu mai are sufleur..în care personajele nenominalizate nu se cunosc pe sine, în care oamenii confirmaţi de D.E.X. se mulează ca Pristanda după cum flutură cele patruzeci şi ceva de steaguri..Este secunda în care inspiraţia a devenit un mit, în care Crăciunul a fost închis în cutia cu chibrituri, în care primează cele mai ieftine roşii şi maşini la semafor, în care toţi ne facem că plouă când afară ninge cu “a fost odată ca niciodată”..în care grăbim paşii 1 şi 2 pentru a călca pasul 3 al celui neajutorat, în care este mai important fardul maro decât o monedă în peticul celui desculţ din faţa noastră..

Vrem Iubire, vrem Frumos, vrem Bunătate, vrem Suflete calde, vrem Prietenie, vrem Sănătate, vrem Înţelegere, vrem Altruism!

“..Ne daţi ori nu ne daţi?!”

Adevăr vs. Minciună

Este mult prea uşor să cunoaştem cu exactitate ce ar trebui să alegem, dar este mult prea greu să punem în aplicare..ştim că TREBUIE să zicem adevărul încă din fragedă pruncie, dar nu ştim mereu cum să îndeplinim acest rol..Probabil că instinctul de autoconservare, de a păstra o anumită faţadă în interesul nostru sau al celorlalţi ne determină să afirmăm lucruri cu originea reală, ce se pierd însă pe drum, se disipă, capătă alte sensuri..E ca un circuit (vicios?) ce porneşte din raţiune, trece prin filtrul gândirii, dar când atinge aerul atmosferic, prin vocea noastră i se ataşează negaţia.. Schematic, ştim ce este etic să spunem, suntem conşienţi de materia primă şi de formele ei, dar ne simţim constrânşi să întoarcem conotaţia pe minus, pentru a salva aparenţele..Ar fi o minciună să îmi ridic capul măreţ şi să afirm că există finţe umane ce au spus întotdeauna adevărul şi numai adevărul.. Ar fi ceva utopic şi asta ar indica şi că elefanţii cresc în cireş..sau că poţi bea apă dintr-un pahar gol..sau că maşina de tuns iarbă recită poeme de Shakespeare..Nu putem fi sinceri în procentaj maxim, nu ne putem lua după “cai verzi pe pereţi”..Minţim..Da, minţim..şi câteodată o facem cu un zâmbet larg, alteori cu privirea tremurândă, măcinaţi de flama aceea de conştiinţă..Uneori ne recunoaştem fapta, alteori nu..

[…]

Cu toţii spunem adevărul şi cu toţii minţim..Cu toţii nici nu realizăm că o facem şi cu toţii avem penalizări de sine..Câţi dintre voi nu aţi furat pe ascuns din prăjitura preparată special pentru o altă ocazie?! Câţi dintre voi n-aţi inventat motive care mai de care mai plauzibile pentru a justifica tema nescrisă?! Câţi dintre voi n-aţi pus în cârca altora vina voastră?! Câţi dintre voi n-aţi afirmat că nu voi aţi spart vaza cu flori de pe măsuţă?! Câţi dintre voi n-aţi aruncat supa cu tăiţei pe fereastră şi aţi pretins că aţi mâncat-o până la ultima picătură?! Câţi dintre voi n-aţi minţit din nou ca să acoperiţi minciuna precedentă?! Câţi dintre voi n-aţi mai spus adevărul pentru că a trecut mult prea mult timp ca să mai fie nevoie?! Câţi dintre voi n-aţi “uitat” să explicaţi pe ce s-au dus banii săptămânali atunci când cereţi alţii?! Câţi dintre voi se regăsesc în aceste enumerări? Şi câţi dintre voi aveţi puterea să o recunoaşteţi? Eu ridic două degete..Acum e rândul tău..şi al tău..da da, şi al tău..

..ei, staţi mai uşor, nu vă îngrămădiţi!

From D.

Ploaia măruntă biciuie timid piatra și metalul și oamenii. Fără milă, fără discernămînt, cu consecvență, cu indiferență. Șiraguri de lacrimi de cer se scurg pe albul peretelui de oțel care zădărnicește hotărîrea Naturii de a mă pedepsi pentru durerea surdă de cîndva, din sufletul de fată al unei Femei pentru care simt. Dar lacrimile din interiorul EI nu mai amplifică durerea lipsei a ceea ce nu a încetat să-i aparțină, ci explodează în miliarde de confetti ce colorează lumina blîndă a sîmburelui de fruct de abea copt, știut numai de mine.

Întunericul se rupe, ritmul afon este acoperit decisiv, strivit cu năvălire profundă de ecouri… Flagelarea lichidă continuă supliciul nevinovaților care își cîștigă uzufructul de „a trăi”. Contemplu această nedreptate pe care o cauzez și dau voie Mamei să treacă prin albul de oțel, prin roșul de doc, să-mi lovească sinele de sub carne. Carnea dispare, docul dispare, oțelul dispare, nu mai rămîn decît eu, pată de semiumbră în vîrtejul de întuneric și ace de apă. Da, știu, am fost brutal. Da, știu, am fost nepasător. Da, știu, am fost crud. Da, știu, am fost eficient. Da, știu, am fost… eu…

Eu… Eu sînt. Eu simt. Eu simt pentru că sînt? Eu sînt pentru că simt? Daca eu sînt și EA este, iar eu simt, atunci… EA simte? Daca EA simte, atunci… ?

Pic, pic, pic… un secundar imprecis măsoară sub streașină neîndurarea, în timp ce îmi mînjesc hîrtia virtuală cu stropi din cascada de gînduri de sub care încerc în zadar să mă ridic… Pic, pic, tic, Tec, Teo, Teo, Teo, Teo…

Eu

Alung divinul acoperământ şi redevin o foaie pală

în mitologia secretelor.

Mă văd aşa cum nu sunt

şi îmi ascut tâmplele pentru a-mi recunoaşte înfrângerea…

Sunt o mână de praf răvăşită,

modelată de prezenţa unui alt prezent…

Mă depărtez normal de anormalul meu

şi-mi beau sângele pentru a mă hrăni cu mine.

 

7 martie 2004

Let’s talk about..art

A R T Ă..complexitate sonoră, ce nu se poate auzi cu stetoscopul; domeniu abstract ce nu poate fi cântărit sau evaluat la scală umană. EA nu se găseşte în farmacii, nu poate avea cod de bare, nu poate fi întinsă pe vreun umeraş..

Definirea artei sugrumă subsolul ei, îi anesteziază orice formă de evadare din anonimat, o compară cu un atom palpabil cu/ fără echivoc. Arta nu poate fi măzgălită printre hieroglife, nu poate fi tradusă de mintea profană a muritorilor de rând ce se încăpăţânează să-şi depăşească propriile limite. Pentru cei cărora pulsul încă le bate pe gratis, arta reprezintă “ Necunoscutul”, acel univers în care nu poţi intra cu papuci de casă, în care nu poţi “ucide cu mintea tainele ce le-ntâlneşti în calea ta”(Lucian Blaga). Este întâiul mers de-a buşilea, este simbolul transparent al oricărei forme de viaţă, este felinarul care te împiedică să nu vezi copacii de pădure..

Arta este un creion HB care dezlănţuie Imaginaţia, un fermoar ce eliberează non-verbalul, interiorul uman care plăteşte tribut senzorial normelor. “Arta este rostirea tainei prin taină”(Kandinsky), este o formă de manifestare a speranţelor mignone de abandonare a muncii lui Sisif..este un cameleon ce îşi modifică unghiul în funcţie de perspectiva fiecăruia…este o polemică ce a născut polemici prin tentativele pregnante de atribuire a certificatului de naştere..

Arta este o oglindă a aluatului uman, un tatuaj al perfecţiunii atât de dorite de fiinţele pământeşti, încât ne facem că uităm care ne este locul de sub piedestal. Este tentaţia supremă, muşcătura mărului lui Adam ce a imortalizat păcatul strămoşesc, este expresia mirifică a Naturii. Este jumătatea plină a paharului, este o unealtă care ne pune faţă în faţă cu cele mai adânci temeri ale noastre, este “puţin mai înaltă ca viaţa, o exaltare a ei”(Laurence Olivier).

Arta este “Omul invizibil” pe care ni-l însuşim la bine şi la greu..EA este o cheie spre o uşă larg deschisă, accesibilă celor care o pot face mică şi o pot băga în buzunar..O respirăm, o trăim prin vene, o îmbrăcăm în rochie de seară şi o scoatem la cinema..Credinţa face parte din arborele genealogic al artei, fiind acea pildă a Semănătorului care naşte TOTUL din NIMIC.. Silueta ei este conturată prin fumul de tămâie, prin Amin-ul de sfârşit de rugăciune, prin conexiunea on-line dintre divinitate şi om.. “Arta nu este nimic altceva decât contemplarea lumii impregnate de har, luminată din interior. A revela prezenţa lui Dumnezeu îndărătul oricărui obiect, aceasta este funcţia artei”( Herman Hesse).

A insista fără pic de sens în a mutila eternitatea artei este echivalentul diminuării percepţiilor umane, a închiderii cutiei Pandorei înainte de termen, a închegării filozofiei fetiţei cu chibrituri şi anulării oricărui zâmbet din sentiment. Arta nu trebuie privită doar ca o provocare, o dispută de orgoliu şi mândrie, ci ca pe acel “je ne sais quoi” ce ne însoţeşte pretutindeni, care ne poartă pe braţe când nisipul e prea fierbinte, care ne învăluie în mister şi ciocolată..Arta este un telefon fără fir, este un alt tip de cod Morse..nu are tipar, nu are lanţuri, nu are prejudecăţi, nu are de plătit facturi…

“Arta este un semn de întrebare în minţile celor care vor să ştie ce se întâmplă.” (Aaron Howard)

A R T Ă..pălărie într-un picior..ghici ciupercă ce e?

caT-ciT

Tic..

Aerul mut pulsează cronici de ciocolată în camera aceasta ingenuă şi transpirată..Pick-up-ul din colţ gravează sirene pe o buclă dublu-catenară, indoloră şi plină de molii..pe faţa de masă stau năzuinţe manierate ce-l transced pe Freud în sticla nouă de Cola..

Tac..

Apa surdă ştampilează canoane de mentă în abisul acela insalubru şi hipnotizant.. Bibeloul din celălalt colţ naşte amfore pe o lumânare simplu-direcţională, insipidă şi goală de romanţe..pe faţa de pernă suspină hotare subnutrite ce parvin Cola în noua sticlă de Freud..

E un Tic ca EU să Tac..

* * *

* * *

Plutesc fluturând, încolţită de banii ploii

nemuritoare…

Cuget

şi străpung febleţea aburilor cu arcaşi nobili

de naturaleţe;

Mă uit în oglinda suspicioasă a succesului

şi văd o fire dezinvoltă…

Sunt Eu în prezent: aceeaşi aură obosită

ce-şi uită spiritul acasă.

No friend, no coffee..

Şi totuşi..în perimetrul acesta limitat numit ironic “Pământ” suntem co-locatari şi suntem mulţi…Ne dăm coate, ne îmbrâncim ca să avem loc la cozi, vrem “Sus” când suntem “Jos” şi vrem “Jos” când suntem “Sus”, fără să ne pese măcar unde duce liftul..avem ambiţii ce ne depăşesc puterea minţii, nu ştim să vedem dincolo de ceea ce ochiul percepe ca fiind îmbietor şi suntem convinşi că faptele cu care nu ne lăudăm pot fi uşor împrăştiate cu Pronto..avem simţ de competiţie, instinct de supravieţuire, dorinţe de apariţie în ziare şi nu numai la pagina 5, purtăm tocuri ca să atingem vârful piramidei sociale şi căutăm pe Google cum să apăsăm o clanţă..

Şi totuşi..interacţiunea asta dintre oameni, fie ea deficitară, ne ajută să comparăm, să învăţăm cui să îi cedăm locul în tramvai şi cui să nu îi şoptim la examen..ne mobilizează intuiţia spre a traduce corect numărul de pixeli ce formează prototipul unui om, considerat de Da Vinci ca fiind “Universal”..iar mintea prelucrează informaţia pe baza anumitor principii ce dau rareori greş dacă i se respectă mecanismul..Suntem în permanenţă grijulii cu nevoile noastre şi căutăm oferta de satisfacere a lor..Funcţionăm ca nişte magneţi de ultimă modă ce îşi atrag spre poli lucruri capabile să le îndeplinească condiţiile..Printre acestea ridică două degete şi iese la lumină şi “nevoia de prieteni”, prima la atac precum un pion ce e în stare să se sacrifice ..

Prietenia nu e o reţetă de bucătărie şi nici o sacoşă în care arunci rufele murdare..Este ceva nescris, nepalpabil, incolor şi inodor care atrage două persoane prin schema receptor-ligand..Când ai un prieten, te ai practic pe tine de două ori, şi efectul nu este de la consumul de alcool..îţi expui gândurile cuiva care ştie să ţi le citească, îi transmiţi trăiri cuiva care e în stare să le simtă, emani fericirea cuiva care îţi zâmbeşte înainte să aflii de ce..E ceva telepatic, ce nu are nevoie de cuvinte, nu are nevoie de clepsidre întoarse şi nici de ring pentru manifestare..

Ne defineşte pe toţi, ne este accesibilă tuturor, fără să trebuiască să întindem mâna, fără să ne pierdem echilibrul..Prietenia poate fi redusă doar la 5 silabe dacă suntem în stare să o manevrăm şi să o întreţinem la fel de curată cum am primit-o..face parte din aerul de zi cu zi, este mereu lângă noi, chiar dacă noi nu suntem mereu lângă ea..este “all inclusive”, împachetată cu fundiţă roz şi adusă rapid la destinaţie, ce ştie să ciocăne la uşă ..ni se oferă pe gratis, de bun augur, ca materie primă de o valoare inestimabilă, cu numele nostru pe plic, fără comisioane sau dobândă.

Şi totuşi..de ce nu o aducem repede înăuntru şi n-o aşezăm în locul acela gol care prevestea apariţia ei? De ce ne este frică să o întreţinem, să îi redăm luciul cuvenit, să îi sărbătorim ziua de naştere? De ce nu suntem conştienţi de propria-i semnificaţie şi o lăsăm în “stand-by” până se termină telenovela? Mulţi o primesc, puţini o acceptă, iar şi mai puţini o consolidează..

A pune cărămidă peste cărămidă şi pe timp frumos şi pe timp de vijelie este un act ce implică determinare şi răbdare..Dar este o trudă plină de satisfacţii, în care ştii sigur că recolta de anul acesta va fi mai bogată..Prietenia ne arată cine suntem şi cine am fost înaintea ei, face parte din evoluţia noastră spre stadiul de “matur” şi ne expune pe tavă părţile bune şi cele mai puţin bune..

Un prieten este cel care îţi aleargă alături în maraton, care te hidratează, care îţi duce în spate eventualul eşec..e cel alături de care bei o bere într-un pub, e cel care vorbeşte pentru tine când ai un trac, e cel care te înveleşte noaptea când ai uitat să dai drumul la căldură..e cel care îţi aprinde lanterna când eşti cufundat în întuneric, care îţi spală vasele când eşti prea obosit, care te ascultă şi atunci când taci.. e cel care îţi şterge rimelul atunci când plângi, e cel care îţi pune centura de siguranţă atunci când porneşti pe un drum necunoscut, e cel care îţi zice bancuri când eşti în pauză de umor..e cel cu care te identifici, e cel care este acolo oricât te-ai strădui să-l îndepărtezi..este cel care păşeşte cu stângul când tu ai uitat de dreptul, este cel alături de care vei merge la braţ toată viaţa, “because it takes two to tango..”

Şi totuşi..n-ai auzit bătaia aceea puternică în uşă? Nici nu aveai cum..pentru el uşa este mereu deschisă..
Şi totuşi..dacă era alt colet?!

Oh, sweet surrender

7 ani, 5 luni şi 25 zile…atât aveam când am păşit pentru întâia oară preşul multicolor al şcolii din cartier..Toamna se instalase cât să anunţe prezenţa, nici mai mult, nici mai puţin..Frunze sedentare se strecurau tiptil şi haotic spre atingerea aleii umede, pe care domneau încă urmele de cretă..Băncile din parc şi-au pierdut adepţii de altădată, iar soarele şi-a consumat sclipiciul când a făcut inventarul lunar..Copii îmbujoraţi şi juliţi în genunchi, impacientaţi şi rotofei începeau astăzi o nouă etapă în dezvoltarea lor..Maşinuţele Burago deveneau acum “liniile şi bastonaşele” zugrăvite pe un caiet tip2, cu abţibild şi copertă din desenele animate de pe Cartoon Network..

Acasă la familia Roncea se desfăşura parcă ritualul de pregătire al distinsei domnişoare care devenea în sfârşit “mare”.. Pitită după frigider, o mogâldeaţă de fată, ciufulită, cu gulerul strâmb şi cu o singură şosetă în picioare imortaliza imaginea unei mame mândre, uimită de trecerea fără pauze a timpului..Aşezat pe fotoliu, tatăl încerca să îşi menţină statutul de bărbat care nu schiţează niciun gest ce i-ar fi putut trăda emotivitatea..În sufletul meu invada schimbarea, ceva ce era diferit în esenţă, însă nu percepeam în ce fel anume..Ştiam doar că e ALTFEL..şi îmi era de ajuns..
Un moment de nostalgie mă aduce înapoi în culmile prezentului..Puţin încruntată, încă buimăcită şi agitată, îmbrac uniforma în carouri, care ştiam că mă va insoţi mulţi ani de-acum încolo.. Rămân iar cu privirea pierdută, rătăcită undeva printr-un colţ de “Pădure adormită” cu pitici şi conduri, cu “Medeleni” şi scufiţe..”Dora! Eşti gata?”..Eu sunt Dora..Eu nu eram gata…
Vântul ştrengar îşi exersa “mersul piticului” în bătaia acută de ceas, atingându-mi suav eşarfa roşie..Părul meu drept era acum prins în două codiţe, lăsate să cadă suav pe umeri..Mă simţeam de-a dreptul importantă, mă simţeam centru de cerc, pentru că ştiam că ziua asta era a mea şi nu aveam nevoie de fanfară să o anunţ..
Intru în clasă..Mii de priviri mă scanează din cap până-n picioare, mii de perechi de ochi curioşi şi puşi pe şotii se străduiau să mă asocieze cu un personaj de carte..În lumea asta de dinăuntru, eram toţi nişte file din poveste dintr-o ladă cu jucării..Uşa nu era altceva decât scorbura spre “Ţara minunilor”, unde oricine avea dreptul să fie Alice..Tabla de pe perete era locul unde ne desenam flori şi case fără acoperiş, copaci strâmbi şi inimioare însăgetate..Cu toate astea, înţelegeam că această încăpere va fi graniţa dintre inocenţă şi iniţierea procesului de maturitate..înţelegeam că locul ocupat în bancă va înceta să fie leagănul din parc, închiriat acum de alţii..
Mai mult împinsă de la spate, îmi fac curaj şi avansez spre cei 28 de învăţăcei care aşteptau cu sufletul la gură să înceapă ceremonia..Doar nr.29 stătea timid lângă fereastră, puţin dezorientat şi serios, uşor arogant şi misterios..Mă apropii temător de el, sfios şi mă prezint, aşa cum am fost învăţată: “Pe mine mă cheamă Teodora! Pe tine cum te cheamă?”..pauză..Enervată, fac un stânga-mprejur şi îmi pun amprenta în banca a doua de pe mijloc, fără să mă intereseze dacă e ocupată sau nu..Un sunet îmi ajunge decalat la ureche..”Andrrrrei..”

Îmi amintesc şi acum pulovărul maroniu pe care îl purta, părul lui creţ şi dezordonat, privirea de băiat sensibil şi inocent, proaspăt plecat de lângă fusta mamei..îmi amintesc zâmbetul pe care îl schiţa în timp ce îi vorbeam, felul în care pronunţa “ Rică nu ştia să zică/ Râu, răţuşcă, rămurică”, urechile clăpăuge şi statura filiformă..îmi amintesc mersul spre casă ţinăndu-ne de mănuţă, râzând şi copilărind, petrecutul după-amiezilor împreună în parcul de peste stradă, inventând nave spaţiale şi arcaşi, căţăratul în copaci, plimbările cu bicicleta, sceneta în care eu eram Prinţesa răpită, iar el mezinul ce urma să mă salveze..
Timpul trecea şi prietenia dintre noi era mai puternică decât îşi puteau imagina cei ce ne priveau zi de zi împărţind acelaşi corn cu gem, aceeaşi bucată de ciocolată..îmi era confident, îi eram confidentă..timp de 8 ani de zile am învăţat să fiu prietenă, să fiu mereu acolo la nevoie şi nu numai, să îi sar în braţe când eram fericită, să ne încurajăm în diferitele evenimente care ni se păreau atunci de netrecut şi de neînţeles..

21 de ani..Băiatul cu care făcusem cunoştinţă cu mult timp  în urmă era acum un bărbat care refuza să îşi accepte maturitatea..Era o fire boemă, iubitor de muzică rock, cu părul lung şi răsfirat, cu blugi zdrenţuiţi, adept al vieţii şi al imprevizibilului..îşi conducea paşii spre chitară şi munte, spre excursii fără bani în buzunar, spre ţigări şi geodezie..

21 de ani..Vârsta la care și-a găsit propriul Neverland..iar albumul din faţa mea înc­ă are lacrimi în ochi..

[Eşti tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,

oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara

deşi arcaşii ceţii spre tine işi reped

săgeţile vestirii..Eşti tânăr, Bună seara!]

CUVÂNTUL SCRIITORULUI

Motto: “ Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,/ iau cuvintele şi le-nec în mare./ Şuier luna şi o răsar şi o prefac/ într-o dragoste mare”( Nichita Stănescu )

Uşa face economie de aer şi stă încă deschisă, pentru a fi martor la procesul de dinăuntru. Am trasat cu creta miezul nopţii, l-am decupat pe o coală A4 şi acum îl elogiez printre firimiturile de pe birou.. Scaunul e poziţionat strategic lângă oglinda de Albă-ca-Zăpada, iar bibeloul de pe etajeră devine din ce în ce mai fotogenic. .Mă dezbrac de cotidian şi îmi sprijin tâmplele pe o pernă ce încă miroase a ACASĂ. Am plătit biletul spre Nicăieri fără reducere de student, fără timp şi spaţiu incluse. Sunt un punct modest ce are la picioare nemurirea într-o lume moartă şi care împleteşte cu fire de mohair propriul univers..Îmi las mintea să bată cele mai ascunse coclauri, îmi invoc dorinţa de a exploata cele mai înalte culmi, pentru că de data asta Eu decid ce, cum, unde, când..Mă simt o copie fidelă a Vitoriei Lipan care se ghidează după propriile semne pentru a surprinde adevărul absolut..În lumea asta care nu cuvântă, Eu sunt deopotrivă Creatorul si Creaţia..

Inspir..îmi las somnul să cotrobăie sertarele prăfuite ale misterelor; îmi las imaginaţia să prindă aripi fără să aibă nevoie de RedBull..îmi simt trupul din ce în ce mai uşor ca într-o terapie de relaxare fără scop şi rezultat..Pot alerga prin multitudinea de stele, le pot cânta la chitară Für Elise şi mă pot aplauda singură..Pot înota printre lebede rafinate , mă pot lua la întrecere cu vântul care fluieră mai tare; pot juca ”Nu te supăra, frate!” de una singură, pot fi pagină de carte..toate particulele de vis stau sub semnul verbului “a putea”..eu pot!..tu poţi?

Expir…coapsele fine îşi înregistrează senzualitatea ..simt cum luminile ștrengare îmi împletesc sentimente din flori de “nu mă uita”..pleoapele umede îşi fac tura de noapte şi stau la taifas cu “Poveştile nemuritoare” din bibioteca bunicii. În aer mistuie o aromă de levănţică, iar tăcerea apăsată parcă ar vrea să mai spună încă ceva…TOTUL face parte dintr-o lume paralelă în care pasiunea este elementul central, în jurul căreia se face focul de tabără..Sunt o mică Odisee aflată în curs de scriere pe un ritm allegro menită să îi instige pe cei ce doresc linişte interioară.. eu vreau!..tu vrei?

Inspir..
Expir..

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

Ani de-a rândul m-am confruntat cu această plăcere nebună de a mă supune scrisului cu sau fără călimară lângă..A explica starea de satisfacţie maximă indusă de nevoia de eliberare prin intermediul peniţei ar anihila adevărata ei însemnătate..Este o forţă interioară ce nu ţine cont de locul în care mă aflu, de momentele zilei, de responsabilităţile cotidiene sau de alte considerente..Este ca o aură ce mă luminează pretutindeni, fără să fiu nevoită să îi cumpăr baterii..Poate fi comparată cu un drog, cu o dependenţă de evadare într-o lume aproape perfectă cu nuanţe pale, în care domină calmul..Este de fapt un interogatoriu asupra personalităţii mele, un proces verbal încheiat în urma disputelor dintre pasiune şi raţiune, dintre ce gândesc şi ce îmi asum..Ce-i drept, nu m-am opus niciodată intensităţii creaţiei şi asta pentru că ajung mereu să fiu surprinsă de ceea ce sunt în raport cu ceea ce credeam că mă defineşte..Este interesant cum afirmăm despre noi forme fără fond, când baza nu e nici pe departe ce încercăm să inoculăm..Suntem complecşi, fără margini, dar noi ne limităm existenţa dând vina pe alte aspecte sau experienţe extra-curriculare..
Totul a început cu ”Cuţiu şchiop”, cu “Teodorant” în loc de “Deodorant”, cu o listă de cumpărături, cu o carte de Eminescu ce îmi servea atunci drept suport de jucării şi un eveniment marcant. Aşa au luat naştere primele două versuri aşternute pe un caiet dictando, dedicate căţeluşei mele(Lassie), care “ n-a trăit decât o vară,/ într-un sat la noi la ţară.” Eram mândră de ce puteam contura prin tăieturi şi măzgălituri, prin pagini mototolite şi aruncate la coş..Simţeam cum universul creat de mine, marcat de inocenţă şi veselie, melodios şi jucăuş devenise brusc mai interesant ca păpuşile Barbie ce nu ştiau să mă surprindă. Începeam să cresc în ani, începeam să conştientizez lumea de afară şi începeam să dezvolt din ce în ce mai mult talentul de a fi un Inovator..Îmi pierdeam ore bune agasând banca albastră din faţa scării recitând “La oglindă” de George Coşbuc, memorând cele 98 de petale ale “Luceafărului” şi desenând cu creta “flori şi zâne şi mărgele,/ dragele inimii mele”. Prin ochii sclipitori de fetiţă zglobie, puţin dezordonată şi poate prea temperamentală pentru vârsta ei, se derulau fenomenele petrecute de partea cealaltă a ferestrei, fiind ulterior retuşate şi montate în jurnalul cu “Pif şi Hercule”. Eram un spectator şi un critic al marionetelor anonime ce traversau strada sau jucau “Pititea” sau aveau braţele încărcate de fructe proaspete..Scanam profilul cerşetorului de la colţ, fesul cu moţ al unui preşcolar, servieta cu cifru a unui tătic grăbit, pantofii de lac ai unei cucoane dichisite, mâna mea dreaptă care scria necontenit culori şi zâmbete de Monalisa, viaţă şi naturaleţe..

Devenise un obicei, o nevoie manifestată mai pregnant decât nevoia de alimentaţie.. Cuvintele mă asaltau din toate unghiurile, fără momente de respiro pentru mine sau pentru ele. Această rupere de normă, de ieşire din carapace şi de relevare a aeroportului de sentimente ce sunt implementate în structura noastră moleculară, este fără dar şi poate emblema artei care n-are nici început, nici sfârşit, nici altern, nici subaltern. O aşa-zisă Artă nu poate sugruma ceea ce este frumos, misterios, ci dimpotrivă, poate amplifica clipele de fericire, poate alina singurătatea, poate fi confidentul de care ai nevoie într-un moment de impas..Poate fi deci umărul pe care plângi, poate fi amplificarea setei de cultură, dar,mai ales, poate fi proiecţia celui care o practică.

Este, aşadar, o invitaţie pentru mine a lipirii celorlalte piese din puzzle, este un imbold de a urca următoarele trepte ale scării schiţate de mine în degradé, este un ritual de autobiografie ..
Arta de a jongla cu alinierea deloc regulată a literelor este o adevărată provocare, iar descifrarea misterelor ce se ascund în spatele lor aduce cititorul la un pas de şah mat. Îmbogăţirea imaginaţiei a fost de fapt cea care m-a determinat să fac distincţia netă dintre realitate şi ceea ce se opune ei, pe principiul: “Obiectele din oglindă sunt mult mai aproape decât par”.

VIITOR

Suflete mascate vor bea seva idealului clandestin

si vor muri in viata…

vor hoinari desculte prin aparente esuate,

incalcite in crematoriul pedepsei…

vor deveni morgane primordiale,

tarate prin urmele unui aer parvenit…

vor captusi evolutia pentru a naste microbi in societate…

vor urma…